In loc de incheiere

Tara Atena e total diferita de tara Grecia. Pentru prima data ma intorc in Bucuresti cu un soi de satisfactie sau liniste, pe care nu le-am mai incercat pana acum. Am vizitat Grecia de cca 6 ori in ultimii ani, dar niciodata Atena. Atenienii sunt oameni agitati (ca sa nu zic nervosi), incruntati (ca sa nu zic rai) si preocupati adanc de problemele lor (ca sa nu zic egoisti si nesimtiti). Nu exista sa te lase sa treci de pe o banda pe alta (cu toata semnalizarea insistenta) - dimpotriva, te claxoneaza turbati, asa cum se intampla in Bucurestiul la inceput de secol XXI, de parca i-ai deposedat de un drept vital. Daca ii lasi sa-ti treaca in fata, facandu-le loc pe banda ta, n-ai sa vezi in vecii vecilor un clipit din semnalizatoare a multumire, sau macar un fluturat de mana. Desigur, avem si noi nesimtitii nostri, dar nu mai sunt majoritari. Hoarde intregi de motociclisti te sfideaza si te sicaneaza in apropierea semafoarelor. Trec pe rosu fara nici o retinere, iar daca esti pieton izolat iti risti viata incercad sa traversezi pe verde(-le tau). Dar, daaaar, cea mai mare problema, de departe, e aglomeratia, care nu e ca la noi - doar la orele de varf. Blocaj non stop - doar ca difera timpul de deblocare. Am parasit Atena vineri la pranz si ne-a luat peste 3 ore sa strabatem din Pireu pana in afara Atenei - si asta pe 4 benzi pe sens. Mizeria de pe strazi e cea normala dintr-o capitala balcanica, aici nimic nou.

Preturile. Aici e simplu de descris, raport 1 la 4 in favoarea noastra. Adica tot ceea ce la noi costa 1 leu, la ei costa 1 euro - si nu ! n-au salariile de 4 ori mai mari ca noi. Cel mult de 1,5 ori. Trecerea la moneda unica - euro - i-a omorat la propriu. Inca mai plang dupa buna si batrana lor lira greceasca. La ce stau ei mai bine ? In afara de turism - la rata criminalitatii. Unde stau incredibil de bine - superlativ curat !!! Am vazut zeci de masini cu cheile in contact, parcate pe marginea soselei, cu telefoane mobile si GPS-uri pe bord. Peste tot am lasat yachtul descuiat, plin de device-uri si nici macar o singura data nu m-am simtit amenintat. Asta mi s-a explicat inca de la inceput de catre compania de charter. Stiu, e greu de inteles asta...

Grecul implicat direct in business-ul lui e dragut, amabil si zambitor. Grecul angajat e sub orice critica (cu exceptia chelnerilor). Il deranjezi orice i-ai cere si pentru ca esti in concediu si n-ai timp sa te certi si sa-i dovedesti nimic, de cele mai multe ori cedezi plin de nervi. De asta mi s-au plans toate natiile alaturi de care am ancorat in diverse porturi la ceas de seara, numai ca olandezii, nemtii, englezii, etc, s-au obisnuit cu grecul si incet, incet, am invatat si eu asta. Incerc sa-mi imaginez ce-or gandi natiile sus amintite despre noi - romanii. Apropos de asta, am avut momente de mandrie de fiecare data cand eram intrebat de unde sunt. Romania ! Rili !??! Uau...
Mi-a fost ciuda ca n-am stiut ca pot arbora si steagul RO. Nu din fals nationalism, dar chiar n-am intalnit nici un roman cu yachtul pe unde am bantuit noi, in rest toate natiile, chiar si bulgari.

Revenind, viata la bordul unui velier e mai mult decat suportabila, chiar daca spatiul pare la prima vedere mai curand spartan. Apa calda/rece, aragazul, lada frigorifica, dusurile, toaletele, etc, sunt demult in dotarea minima a oricarui yacht. Ca sa va faceti o idee a interiorului gasiti aici o imagine de 360 grade a lui Oceanis 40. Instrumentele de navigatie au fost asigurate de, cine altul decat, Raymarine. Sonda de adancime, anemometru (care masoara viteza vantului aparent si adevarat, precum si unghiul cu axa longitudinala a yachtului), pilotul automat (o inventie extrem de utila la bordul unui yacht in cazul traseelor lungi) si chart plotter-ul (echivalentul unui GPS auto dar cu un ecran de 14 inch). Deosebit de utila mi-a fost aplicatia instalata pe iPhone de la Navionics, mult mai clara si bogata in detalii decat harta de pe Raymarine (C80). Am achizitionat-o de la Apple Store (pentru suma de 9 euro) ca solutie de backup, dar s-a dovedit la fel de precisa ca harta de la Imray, dar in plus avand marele avantaj al localizarii GPS. Pe laptop am avut MaxSea (conectat la un receptor gps), foarte util, dar nu l-am folosit decat in prima zi. In plin soare ecranul laptop-ului e complet ilizibil.
In zilele noastre navigatia estimata (cu sextant si ceas) a devenit utopica. Batranii lupi de mare spun: "Ce gps ? Daca-ti moare gps-ul ce faci, ai ?!" E putin probabil sa ramai fara cel putin un device gps care sa-ti dea coordonatele punctului in care te afli. Am avut la noi 2 gps-uri auto, 3 telefoane cu gps, receptorul de la laptop si gps-ul yachtului. Mai nou se gasesc si ceasuri de mana, rezistente la apa, cu gps. Evident toate depind de satelitii de comunicatii si proprietarii lor, dar asta-i alta poveste...

Incheind nenumaratele paranteze deschise pana aici, vreau sa subliniez faptul ca nu ne-am aflat in pericol nici macar o singura data si nu e necesar sa enumar mijloacele de salvare de la bordul yachtului. Astea sunt valabile in mare deschisa la zeci de mile de tarm (veste de salvare luminate, rachete - flares, un cort mare autogonflabil cu mare autonomie pe apa, precum si un dispozitiv ce transmite prin satelit SOS si pozitia exacta in care te afli) . Ma refer aici la orice tip de accident/pericol in apropierea coastelor. Desigur, puteam avaria yachtul - dar asta nu implica nici un fel de pericol asupra noastra. Yachtul cu vele, in principiu, e o nava nescufundabila. Daca in caz de furtuna se rastoarna (caz extrem de putin probabil), se poate da si peste cap, dar va reveni cu catargul in sus, precum un hopa-mitica. Evident cu conditia sa ai trapele de acces si toate geamurile inchise sa nu se umple cu apa si evident sa nu-l spargi in stanci. Exista printre navigatori o vorba veche in care yachtul iti spune:

"Tu fereste-ma de uscat ca de apa te feresc eu".
http://www.youtube.com/watch?v=ZdH14QDwH0k

Post-adventure

Am ajuns acasa deja de trei zile. Sunt putin suspendata inca in atmosfera si gandurile pe care le-am avut pe mare.
In primul rand m-am linistit, marea imi place la nebunie. Spun asta pentru ca era putin trist daca nu i-as fi impartasit pasiunea lui Radu. Probabil ca era previzibil, doar sunt fata de om de mare, tatal meu a fost ofiter de marina.

Am trait cu povestile lui despre mare, furtuni, pescarusi, delfini, despre singuratatea care te incearca acolo, despre cum il descoperi pe Dumnezeu si cum ajungi sa-ti venerezi familia.
Desi Radu nu are nici o traditie maritima…poate doar faptul ca familia tatalui lui provine de undeva de pe bratul Borcea al Dunarii, anul trecut a fost “virusat” de yachting. Eram intr-o vacanta confortabilo-plictisitoare in Corfu si ne ocupam orele de plaja prin spionarea intensa a yachturilor din zona. Priveam amandoi siluetele albe si zvelte, ca niste pasari mari ce pluteau lin pe ape….si am inceput sa-i povestesc lui Radu despre colegul meu Mihai, director de imagine in TVR, fiul unui flautist din Cluj, care in anii comunismului si-a construit singur in curtea casei un yacht cu vele. Mihai a mostenit pasiunea tatalui si yacthul Allegro. In fiecare an pleaca in aventuri fabuloase, care ajungeau la mine prin diversi intermediari. Mi se parea senzational ca omul acela timid si linistit era un lup de mare inrait, care isi investea toata energia verilor in pasiunea lui covarsitoare. Mai stiam ca aventurile yachtului Allegro se aflau undeva pe site-ul ‘dordeduca” si ne-am apucat, in Corfu, sa citim aventurile lui MIhai si ale yactului Allegro. In numai doua luni de la acel moment Radu avea deja brevetul de navigator.
A inchiriat yachtul Sifnos, gazda aventurilor noastre din aceasta vara inca din decembrie 2008 si s-a pregatit permanent. Curand casa noastra s-a umplut de carti ne navigatie, harti maritime, cursuri, etc.
Ok, deci chestiunea era serioasa…dar daca mie nu o sa-mi placa??? Mai avem in relatia noastra un astfel de cui al lui Pepelea: SCHIUL. Radu este un impatimit al schiului, eu sunt cea mai proasta schioare care a alunecat vreodata pe zapezile pamantului. Si totusi, din tenacitatea taurului din mine, incerc in continuare sa invat acest sport, spre disperarea monitorilor de pretutindeni si spre incantarea lui Radu, care inca mai crede ca voi reusi.
Asadar, cu navigatul suntem pe aceeasi lungime de unda.
Ok, dar ce este atat de special in a calatori cu o barca cu vele, adica nu poti sa ajungi la plajele alea frumoase si cu masina? Si odata ajunsi, de ce sa vrei sa te muti a doua zi in alt loc?
Acestea au fost doua dintre intrebarile cu care am fost intampinati de prieteni.
Pai sa le luam pe rand. Special la navigat este ca te afli intr-o experienta colectiva si individuala in acelasi timp, ai prieteni sau rude alaturi si cu toate astea esti mai conectat la gandurile si la sufletul tau ca niciodata. Apoi, un vas cu vele nu este un simplu mijloc de transport, el este un mijloc de transport aflat in simbioza cu natura. O masina merge la fel pe toate durmurile, un vas cu vele traieste si se hraneste din miscarea marii si a vantului, te face pe tine sa devi o parte din mare, soare si vant si te face sa participi la experienta asta, indiferent daca vrei sau nu. .
Apoi mai este si intensitatea trairilor, acolo nu prea sunt jumatati de masura. Nu ai unde sa te ascunzi, nu numai pentru ca vasul are doar 12 metri lungime si ca de cele mai multe ori nu poti sa cobori de pe el cand vrei, dar mai ales pentru ca te obliga sa iei hotarari, sa te supui majoritatii, sa fi ordonat, sa asculti ordinele skiperului, sa te gandesti la binele tuturor inainte de al tau.
Asa, acum de ce sa vrei sa pleci in fiecare zi spre alt loc? Pentru ca poti si pentru ca te face sa te simti liber.
De ce sa vrei sa mergi intr-o vacanta in care permanent faci ceva: ridici randa, cobori focul, arunci ancora, speli puntea, pregatesti mancarea (atunci cand nu te afli in marina, ci intr-un golf uitat de lume)? Pentru ca toate lucrurile astea te ajuta sa-ti golesti mintea total, sa-ti stergi toate locatiile de memorie legate de servici, bani, sefi, facturi, barfe, rautati si meschinarii. Pentru ca te face sa traiesti intens fiecare clipa si timpul parca se opreste in loc.
Vreau sa le multumesc tuturor celor care au citit gandurile noastre si ne-au trimis inapoi gandurile lor. Este prima oara cand imi impartasesc gadurile asa, public, pe un blog…este un sentiment interesant. Cu ocazia asta vreau sa-mi cer scuze fata de prietena mea, care are un blog genial, pe care il citesc de mult timp fara sa ma implic sau sa comentez ceva. Nu stiam ce bucurie iti face sa vezi acolo un comentariu.